Sub piele de Michael Faber

Titlul original: Under the Skin (2000)
Titlul românesc: Sub piele
Editura: Humanitas
ISBN: 973-50-0859-9
Traducator: Domnica Drumea
Editia: 1
Anul editiei: 2005
Grafica: Ioana Dragomirescu Mardare
Redactor: Alexandra Rusu
Format: 13*20 cm
Numarul de pagini: 280

O felie subţire de şuncă sau una groasă de un deget de friptură. Puse pe pâine şi mâncate din mers, aşa, la botul calului. Gătite ca la mama acasă ori după cele mai rafinate tehnici culinare. Ceva să-ţi lingi degetele, nu alta. Sursele pentru aceste delicatese sunt vodselii, bipezi, numai partea masculină, femelele nu sunt bune pentru asemenea fineţuri!

Sunt luaţi de ocazie, aduşi în nesimţire cu un drog,  cu nişte ace venite prin tapiţeria scaunului de lângă cel al şoferului, şi transportaţi rapid către fermă. Aici sunt castraţi, li se taie limba, iar locul e cauterizat. Apoi sunt puşi la îngrăşat în ţarcuri speciale. După un timp, când devin fragezi şi au greutatea necesară, sunt sacrificaţi, tranşaţi şi prelucraţi. Containerele cu carne sunt expediate periodic cu o navă de transport. Cine sunt aceşti vodseli, victime ale apetitului nesăţios al oamenilor? Simplu, bipezi ce fac autostopul! Dar cine sunt oamenii? Şi mai simplu, creaturi acoperite cu o blană lucioasă, au patru picioare (pe cele din faţă le folosesc pe post de mâini) şi se sprijină într-o coadă groasă. Aceasta este realitatea în romanul Sub piele, avându-l ca autor pe scoţianul Michael Faber.

Cartea se învârte în jurul lui Isserley, o domnişoară nu urâtă, nu frumoasă, ci pocită (din punctul de vedere al autorului, Michel Faber, dar şi al meu, cronicarul de aici – nişte vodseli cam recalcitranţi, după cum v-aţi dat seama!). Isserley e a doua şi, în acelaşi timp, ultima din seria de oameni modificaţi să aibă înfăţişare de vodseli şi să poată acţionaîn lumea lor. Primul e Ensel, dar acesta nu părăseşte ferma, adică o proprietate unde nu pătrunde niciodată cineva sin afară, nici măcar accidental. Intră doar bipezii aduşi de Isserley, dar şi aceştia anesteziaţi şi fără vreo şansă de a mai ieşi vreodată vii. Nu putem să-l acuzăm pe faber de o imaginaţie debordantă, însă ceea ce face face bine, tăios, la obiect. Lumea construită de el este de o tristeţe covârşitoare. Destinul nostru ca oameni, ca vodseli, denumiţi aşa prin optica patrupedelor cu coadă solidă identificate sub denumirea de “oameni”, este unul tragic. Oricând poate apărea pe drum o domnişoară stranie, care să ne ia la bord în mica ei maşină şi să ne ducă nu într-o localitate, nu unde e treaba noastră, ci într-o fermă, şi apoi la abator. Şi vă garantez că nu avem o acţiune adoamnelor şi domnişoarelor ce protestează goale într-un eveniment monden împotriva uciderii animalelor cu blană ori împotriva modului în care sunt trataţi puii ce ajung să fie găsiţi la fast-food.

După cum vedem, factorii de decizie de la editura Humanitas au plasat cartea în onoranta colecţie “Raftul întâi”, ceea ce oferă cititorului un reper iniţial privind valoarea acesteia chiar înainte de a o deschide. Rămâne însă pericolul ca romanul să nu ne placă şi atunci editura poate pierde pariul şi semăna neîncrederea în toată colecţia. Cartea este de raftul întâi, poate uşor mai în spate, deoarece este cât se poate de stranie, într-un registru mai puţin obişnuit chiar şi pentru un cititor mai avizat. Niciunde nu ni se spunecă romanul are la bază o foarte productivă idee literară science-fiction, lipsa unei precizări de acest gen întărind constatarea că literatura, când este literatură, transcende genurile. Poate că editorii s-au ferit să introducă o siglă SF pe undeva, pentru ca unii cititori, amatori de literatură “bună”, să nu strâmbe din nas şi să ocolească volumul, considerându-l ca vizând un gen minor, cum este categorisită adesea literatura science-fiction.

Evident, cartea este una de luat în seamă, deşi suspectăm faptul că traducătorul Domnica Drumea ori s-a cam grăbit, ori nu prea s-a descurcat pe anumite pasaje, iar textul pare neşlefuit. Michael Faber foloseşte tehnica opticii inversate, pe care o mai putem numi a unghiului de vedere opus, atribuind titulatura de om unor patrupede asemănătoare câinilor sau, poate, felinelor, mişcând discursul, cel puţin în debutul cărţii, în funcţie de Isserley, prezentată şi ea cu caracteristici umane. Ulterior, lectorul este surprins să constate că intervenţiile chirurgicale suferite de domnişoara respectivă sunt unele de chirurgie estetică, aşa cum o cunoaştem noi, pentru a i se da o înfăţişare umană (o faţă umană!). Este o înfăţişare care nu o diferenţiază de noi, bipezii ce lecturăm romanul şi pe care autorul ne numeşte vodseli. Oamenii din cartea lui Faber, atât patrupedele păroase, cât şi cei doi modificaţi chirurgical, dovedesc o mare inteligenţă, drept pentru care şi reuşesc să pună la cale întreaga industrie alimentară, cu capturarea vodselilor, îngrăşarea lor şi pregătirea unor delicatese din aceştia.

Autorul lasă în ceaţă, poate mai mult decât s-ar cuveni, detaliile privind originea civilizaţiei patrupedelor-oameni. Nu ştim dacă această civilizaţie s-a dezvoltat pe Terra, la suprafaţă sau în subteran, ori e venită de pe altă planetă. Prezenţa navelor pare să sugereze această ultimă variantă, deşi ar putea fi, pur şi simplu, nişte banale vapoare cargo. Afacerea cu industria cărnii se destramă însă, deoarece vodselii, poliţiştii cei adevăraţi, se sesizează de numeroasele dispariţii şi sunt tot mai aproape de suspectă. Aceasta moare pulverizată într-o explozie puternică, generată de o încărcătură de aviir. Termenul este, desigur, unul inventat de Michael Faber, unul cât se poate de science-fiction. Isserley se transformă în particule infime, într-o ploaie cosmică,  moment poetic greu deratat.

Prezentarea editorului:Ca sa arate ca un om, Isserley si-a tradat specia si propria natura. Pe o autostrada din muntii Scotiei, ea iese in fiecare zi la vanatoare de autostopisti tineri si musculosi. Inceput de pulp fiction, s-ar putea crede. Pe care ii aduce la ferma Ablach, pentru a fi transati si procesati. Sa fie roman politist? Iar apoi trimisi intr-o tara indepartata, in care carnea de vodsel se vinde la pretul oxigenului pe o luna. Science fiction? Distopie? Sau, poate, nu exista tradare intre specii, pentru ca toti suntem la fel sub piele – iar categorizarea pe specii biologice (sau genuri literare) devine un nonsens, inutila sau amorala. E limpede ca romanul Sub piele rezista clasificarilor, totusi poate fi descris ca un science fiction mundan, in sensul ca se intâmpla aici si acum, cu influente din proza lui Kafka, Vonnegut, Huxley sau Orwell. Foarte economic scris, romanul nu da lectii, dar pune probleme de morala mai putin obisnuite – cum ar fi interspecialitatea (grija intre specii), canibalismul, vegetarianismul sau tehnologiile corpului. Cu un destin literar pe masura, Sub piele ar putea deveni noul 1984 al secolului care tocmai a inceput.