Recenzie de Lyndon Perry (SFReader.com).

oscenderinexile.jpgImi place Orson Scott Card. Pe mai multe planuri. In primul rand (si, poate, cel mai important – nu sunt sigur, de vreme ce aceste planuri sunt relationate), imi place pentru modul in care inglobeaza religia, temele spirituale si discutiile despre Dumnezeu ca parte naturala si integrata in scrierile sale in general, si in universul Ender in particular. “Cei mai multi dintre oamenii de stiinta cred in Dumnezeu”, spune unul dintre xenobiologii din “Exilul lui Ender” (“Ender in Exile”) si, citindu-l pe Card, accepti aceasta afirmatie ca pe una naturala. Multumesc!

O mare parte din literatura science fiction este lipsita chiar si de cea mai mica aluzie la vreo reflectie teologica incat traiesti cu impresia ca unii autori sunt, pur si simplu, fie lipsitide imaginatie, fie prea speriati ca sa intre in subiect. Il admir pe Card pentru candoarea lui si, chiar daca – din cand in cand – religia lui personala (cea mormona) se infiltreaza printre randuri, temele alese sunt, in mare, universale si, de aceea, se potrivesc la fel de bine atat credinciosilor cat si ateilor.

Desigur, canonul din Ender se preteaza excelent la inchegarea unor idei mari, care trebuie sa includa si un plan spiritual. Iar aceasta fateta este un alt lucru pentru care imi plac cartile lui Ender. El reuseste sa jongleze cu probleme grele, precum razboiul si efectele sale (genocid/xenocid), vina si remuscarea (eterna cautare a lui Ender pentru un loc unde sa aseze larva Reginei Gandacilor), relatii distruse si reconciliere (in special in context familial). Aceasta noua carte din universul Ender atinge tocmai aceste probleme (dar si altele) si realizeaza o treaba foarte buna din explorarea lor si chiar gasirea unor solutii pentru unele dintre ele.

“Exilul lui Ender” (Tor Books 2008) a fost anuntata pe piata ca “o continuare inedita si directa a Jocului lui Ender” si, desi acest lucru este adevarat, cartea este (si, poate, se face mai bine inteleasa ca) o imagine de ansamblu asupra intregii serii. Leaga mai multe detalii intre ele – sau ofera contextul pentru ca sa se poata incheia o serie de fire narative – cele care au fost lasate neimperechiate (sau, pur si simplu, nu s-au facut intelese) in cartile aparute anterior, “Vorbitor in numele mortilor” si “Xenocid”.
Daca v-a placut “Jocul lui Ender”, dar v-ati simtit pierduti odata cu aparitia restului cartilor din serie, “Exilul lui Ender” este veriga lipsa care va umple aceasta pierdere. Nu as recomanda-o daca nu sunteti familiarizat cu povestea initiala si cu partea stiintifica ce o insoteste (comunicatiile prin ansiblu), cu o serie de personaje (precum copilul Wiggins) sau cu scenariul din prima carte (jocul de-a razboiul, bineinteles).

In sfarsit, imi place Card – si aceasta carte – pentru modul in care a fost scrisa. “Exilul lui Ender” este, in totalitate, o lectura deschisa, iar Card se dovedeste un scriitor complet. Poate ca el n-ar accepta comparatia (si probabil ca nici o parte dintre fanii SF), dar eu il vad ca pe un John Grisham al literaturii science fiction. Stilul uneori sacadat, dialogul energic si rasturnarile de situatie surpriza fac din carte o lectura antrenanta si, in acelasi timp, imprima o serie de valori perene care il pot coplesi pe cititor daca acesta se asteapta la o mana de scriitor lipsita de dexteritate. In opinia mea, Card exceleaza in a combina inteligenta cu intelepciunea intr-o poveste profunda. Care este, ar trebui sa fie, reperul acestui gen.

Traducere: Mugur Cornila. Text preluat cu permisiunea SFReader.com