11 septembrie mitulCând sunt întrebat ce părere am despre OZN-uri, răspund că, fără îndoială, cred în „obiecte zburătoare neidentificate“ în sensul literal al expresiei. Pe urmă însă, cu elementele de care dispun, n-aş fi în stare să spun dacă este vorba despre vehicule spaţiale conduse de extratereştri sau de altceva. Pur şi simplu le ignor.
În mod normal, răspunsul meu suscită două tipuri de reacţii. Pe de-o parte, a celui ferm convins, mai mult din credinţă decât din raţiune, că OZN-urile sunt vehicule extraterestre.

De curând, am fost sâcâit în mod obsedant de cineva care susţinea că fusese răpit de extratereştri „împreună cu o vacă şi un iepure de casă“, pretinzând să obţină de la mine o certificare apreciativă a aventurii sale. În trecut, am fost bombardat cu scrisori din partea unui domn care, contemplând trecerea unui OZN pe deasupra Grădinilor Margherita din Bologna, fusese lovit de un neaşteptat „atac de virilitate“. Simptom cu adevărat singular, de vreme ce subiectul avea aproape nouăzeci de ani. Nu se mulţumea totuşi ca eu să accept fenomenul în sine – foarte rar, nimic de zis, însă nu imposibil. A ţinut cu tot dinadinsul să-mi însuşesc şi teoria pe care o construise, legată de incursiunea unor creaturi extraterestre provenind din dimensiuni nedeterminate (al căror „efect Viagra“ era un simplu corolar).

Celălalt tip de reacţie iritată aparţine aceluia care neagă întru totul că există fenomene pentru moment inexplicabile, susţinând că cei ce le popularizează fie sunt nişte şarlatani, fie fac parte dintre victimele unui fenomen de halucinaţie colectivă (fără a explica însă cum e posibil ca, în contextul cunoştinţelor actuale despre mecanismele cerebrale, o iluzie să fie „colectivă“). În anul 1966, m-am aflat, asemenea altor câtorva mii de locuitori ai Bolognei (şi, mai târziu, a cetăţenilor din alte regiuni ale Italiei), în situaţia de a privi preţ de mai multe ore un obiect perfect triunghiular, cu un soi de coadă, care stătea imobil pe cer. Când obiectul a dispărut, fenomenul s-a verificat practic în câteva fracţiuni de secundă. A doua zi, cotidianul local Il Resto del Carlino a publicat o explicaţie a Aeronauticii Militare, conform căreia fusese vorba despre un banal „balon-sondă“. Acum, stau eu şi mă întreb: baloanele-sondă au cumva formă triunghiulară? Şi pot ele rămâne nemişcate pe cer câteva ore la rând?

La ambele întrebări răspunsul este, evident, nu. Obiectul cu pricina putea fi orice obiect doriţi dumneavoastră, mai puţin un balon. Fapt care însă nu mă autorizează să spun că în realitate ar fi fost vorba despre cine ştie ce tip de astronavă provenită din străfundurile Cosmosului. Pur şi simplu, nu ştiu. Şi-atât! Dar – pentru că există şi un „dar“ –, în faţa unui fenomen imposibil de negat datorită numărului mare de martori, centrul meu de interes se mută asupra unei alte chestiuni dubioase: oare de ce Aeronautica Militară – şi odată cu ea şi presa – au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să dea o explicaţie atât de străvezie, evident cusută cu aţă albă? De aici şi până la o interpretare „conspiraţionistă“ a fenomenului nu este decât un pas.

Toate acestea mi-au revenit în minte lecturând 11 septembrie. Mitul. Culisele unei crize programate de Roberto Quaglia. Am avut ocazia să citesc mai multe texte care contestă tezele oficiale americane asupra atentatelor de la 11 septembrie 2001. Cartea lui Maurizio Blondet (11 settembre: colpo di Stato in USA – „11 septembrie: lovitură de stat în SUA“, 2002) nu m-a convins însă absolut deloc. Propunea dubii concrete, într-adevăr, însă sursele erau cu preponderenţă jurnalistice (cu toate incertitudinile pe care le comportă acest aspect) şi, mai ales, avea scopul de a întări o teză pre-fabricată, cu un puternic iz antisemit. Nici chiar celebrissimul L’Effroyable Imposture („Cumplita minciună“, 2002) a lui Thierry Meyssan nu a reuşit să mă convingă. Prea multe dintre reconstrucţiile şi apendicele sale fotografice fuseseră pe larg dezminţite pe internet.

În schimb, a reuşit să-mi strecoare în minte dubii serioase acest studiu al lui Roberto Quaglia, pe care îl cunoşteam deja, în calitatea lui de autor de science-fiction şi gânditor eclectic şi original. Cartea sa, asemenea cunoscutului film al lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11, este un rechizitoriu fundamentat pe o succesiune de fapte atestate şi necontroversate. La Moore a atras atenţia în primul rând scena – oscilând între ilar, patetic şi inexplicabil – în care preşedintele Bush, avertizat cu privire la atentatul asupra Turnurilor Gemene, continua impasibil să se întreţină cu elevii unei şcoli. La Quaglia regăsim şi acest aspect, dar şi multe altele. Îmi permit să anticipez un singur element şi să-l recomand, printre multe altele, cititorului căruia îi place să deguste produsul pe care îl ţine în mână. Mă refer aici la capitolul despre identitatea pasagerilor înregistraţi ca fiind prezenţi la bordul Boeingurilor deturnate. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum spune Quaglia, atunci eu sunt cel dintâi care pretinde o explicaţie oficială coerentă.

Cât despre fotografii, de remarcat cele extrase dintr-o presupusă înregistrare video în care bin Laden revendică atentatele sau cea în care se observă cum Boeingul care s-a izbit de clădirea Pentagonului a deschis o breşă cu un diametru de numai şase metri, fără a deranja nici un fir de iarbă de pe peluza din faţa edificiului, cu toate că zburase (sau, poate, rulase) razant cu pământul.
Ne aflăm, aşadar, din nou, în faţa clasicelor „obiecte zburătoare neidentificate“. Însă Quaglia, deşi furnizează diferite variante de interpretare (unele de concepţie proprie), îi lasă în realitate cititorului libertatea de a o alege pe aceea care i se pare mai funcţională.
Totul, cu abilitatea unui scriitor de foarte bună factură şi a unei persoane extraordinar de culte: nici urmă de forţare a concluziilor, în timp ce eleganţa cu care adaptează stilul la timpul prezent este întărită prin desele integrări în text a limbajului specific internetului.

În sfârşit, oricare va fi fost povestea reală a lui 11 septembrie, finalul acestei cărţi şi a argumentaţiilor sale stringente aduce cu sine o concluzie: acea poveste nu ne-a istorisit-o nimeni pe de-a-ntregul. Iar în încercarea de a o reconstrui, cartea lui Quaglia se dovedeşte indispensabilă. Chiar şi cu riscul de a avea, practic, în faţa ochilor un nou „obiect zburător neidentificat“. De fapt, în cazul în speţă, sunt nu mai puţin de trei.